The Hunger Games by Suzanne Collins Darkest Powers by Kelley Armstrong Strange Angels by Lili St. Crow Vampire Academy by Richelle Mead
“Oricât de tare aș vrea acum să-mi întrerup călătoria spre trecut, nimic nu mă poate opri spre a-ți demonstra că te înșeli. Viața și moartea se împletesc încet, iar ceasul nostru sună neîncetat pentru a ne demonstra propria-i putere.”
Elena Costea

Vartej

| | |


Capitolul 1: Minciuni

“Lasă-mă. Nu, mai bine ia-mă în brațe. Nu, pleacă, te urăsc. Brațele tale mă strâng atât de tare că mă sufocă. Ești un nebun, bun de nimic. Te urăsc, mi-ai distrus viața. Și ști de ce te urăsc așa tare? Pentru că te-am iubit!”
(Elena Costea-Atractie)

Oamenii spun o gramada de minciuni in viaţa lor. “Nu, mama, nu avem alcool la petrecerea asta!”. “Nu am fãcut nimic, doar ne-am sãrutat!”. “Ȋn mod cert nu am rãmas gravidã.”
Serios?
Privind în perspectivã şi dupã o experienţã de viaţã mai complexã decât mi-aş dori, cele mai periculoase minciuni sunt cele mascate.
Minciuni de genul “nu te mai iubesc.” Atunci când avem impresia cã pãrţile negative ale unei persoane din viaţa noastrã sunt mai mari decât cele pozitive, apar minciunile mascate. “Nici nu îmi plãcea prea tare compania lui/ei.” Sau “Nu îmi pasã, mi-a ajuns.”
O vorbã româneascã spune cã “nu vezi parul din ochiul tãu, dar vezi gunoiul din ochiul altuia.”
De cele mai multe ori, când un eveniment are atât pãrţi negative cât şi pãrţi pozitive, mintea noastrã, ca o ingratã trãdãtoare, tinde sã le vadã doar pe cele negative şi sã le ignore pe cele pozitive. Tot aşa şi cu defectele şi calitãţile persoanelor din jurul nostru: când cineva ne calcã bine de tot pe bãtãturi, uitãm de clipele frumoase, de momentele în care ne-au fost aproape şi de calitãţile pe care le are. Aşa apar minciunile mascate.
De ce mascate? Pentru cã nu ne dãm seama cã noi suntem cei minţiţi. Noi ne minţim pe noi, în defavoarea noastrã. Exista un moment în viaţa noastrã când ne sãturãm de o persoanã anume, fie cã e vorba de mama, sora, iubitul, prietena cea mai bunã sau şeful. Dar ne sãturãm aşa de tare cã ne stã în gât. Şi atunci avem nevoie de o pauzã. O pauzã de acea persoanã. Altfel, vom avea tendinţa de a o alunga din viaţa noastrã.
“Nu mai pot s-o sufãr, vreau sã disparã!”. Vrei, pe naiba!
Spuneam de minciunile cu “nu te mai iubesc”. Nu poţi sã încetezi a iubi pe cineva doar pentru cã nu a spãlat vasele sau pentru cã ţi-a spus cã te-ai îngrãsşat sau pentru cã râgâie ca porcul dupa ce mãnânca fripturã cu usturoi.
Iubirea nu e ca o durere de stomac: acum e, acum nu mai e; iubirea se dizolvã în timp şi dupã multã suferinţã. Dar creierul nostru hain ne joacã feste, ne implateazã o minciunã sfrutatã şi ne lasã sã credem în ea pânã când, prea impulsivi, cã aşa îi stã bine omului, mãturãm toate persoanele dragi din jurul nostru.


Capitolul 2: Sfaturi
Aţi observat cã de fiecare data când avem probleme, toţi prietenii şi mai-puţin-prietenii se înghesuie sã ne dea sfaturi?
Cel mai tare mã enerveazã cele care încep cu “Dacã aş fi în locul tãu…”.
Empatie ca empatie, dar în primul rând ar trebui sã dai înapoi vreo 25 de cm si 30 de kg ca sã încapi în locul meu. Apoi, hai nu, pe bune. “Daca aş fi în locul tãu, i-aş trage un dos de palmã de nu s-ar vedea!”. Ȋnduioşãtor, dar, serios, chiar asta ai face? Nu.
Majoritatea prietenilor blufeaza când vine vorba de sfaturi. Dacã ar fi ei în locul nostru, s-ar ascunde într-un dulap pânã ar trece totul.
Ştiţi care e partea amuzantã şi dezastruoasã? Noi chiar îi ascultãm, de cele mai multe ori.Şi aşa ajungem sã facem tot felul de lucruri tâmpite, de care nu suntem siguri, pe care nu ni le dorim, uneori cu care nu suntem de acord. Pentru cã în unele momente dificile, avem impresia ca nu mai suntem capabili sã luãm decizii corecte, aşa cã plecãm urechea cãtre sfaturile celor din jurul nostru.
Ei ne dau sfaturi, cã nu îi doare gura. Şi cu cât ne toarnã mai multe sfaturi, cu atât îşi gâdila singuri orgoliul. Iar noi, fraieri, mergem pe drumul indicat, ca un copilaş prost, dar ascultãtor. Dar ce ne facem dacã la capãtul drumului nu gãsim ce am sperat, nu gãsim ce ni s-a promis? Dacã la capãtul drumului, în loc sã ne aştepte Fãt-Frumos ne aşteaptã Zmeul? Ne luptãm singuri cu el? Pãi ne luptãm, cã nu prea avem ce face. Unde e cel care ne-a dat sfatul înţelept, de ce nu luptã alãturi de noi, de ce nu ne e copilot? Simplu: pentru cã nu e lupta lui.
Putem apoi sã ne întoarcem la el şi sã îi reproşam cã din cauza lui ne-am luat-o pe coajã? Putem, dar nu ne ajutã cu nimic. O sã ne spunã “Frate, nu te-am pus eu sã faci aşa, era doar un sfat, ce, ţi-am pus eu cuţitul la gât sã faci ca mine?A fost decizia ta.”
Şi are dreptate. Dar nu-i aşa cã mai bine ne regretãm propriile decizii proaste, decât pe ale altora? Parcã e mai reconfortant sã spui :”ce bou am fost cã am fãcut aşa”, decât: “ce bou am fost cã m-am luat dupã unul şi mai bou ca mine.”



Capitolul 3: Despãrţire

Ce e mai rãu, atunci când te desparţi de cineva: sã fii nevoit sã îl vezi constant, sau sã ştii cã nu îl vei mai vedea niciodatã?
Puteţi sã mã numiţi masochistã şi probabil cã sunt, dar prefer prima variantã. De ce? “Niciodatã” e un timp cam lung pentru mine, un cuvânt prea mare, cu o greutate incredibilã, un cuvânt care nu îmi place deloc.
Sã fii nevoit sã vezi constant persoana de care te-ai despãrţit e ca o picãturã chinezeascã, ce te sâcâie şi nu îţi dã pace, ca o migrenã de care nu poţi sã scapi, o durere surdã cu care înveţi sã trãieşti. E masochism, e o luptã continua cu propria durere sufleteascã, un rãzboi  în care lupt eu împotriva mea.
Dar vãzând în mod constant acea persoanã, într-o frumoasã dimineaţã (sau searã, nu conteazã) e posibil sã ai o suprizã: sa o priveşti în ochi, sã fii conştient de prezenţa ei, şi sã nu mai doarã.
Dar dacã nu mai vezi niciodatã persoana de care te-ai despãrţit, aceastã surprizã îţi este interzisã, în schimbul ei având îndoiala. Pentru cã oricât ai spune “l-am uitat”/”am uitat-o” sau “am trecut peste”, dacã nu ai în faţa ta acea persoanã, nu poţi avea certitudinea cã uitarea s-a instalat în sfârşit.
Doar atunci când o vezi şi pãmântul nu se mai opreşte din rotaţie din cauza asta, soarele nu strãluceşte mai puternic, pãsãrile nu cântã în jurul tãu şi fluturii nu îţi mai zboarã prin stomac, doar atunci poţi avea certitudinea cã într-adevãr, ce a fost, a murit.
Acesta este motivul pentru care prefer prima variantã, motivul pentru care sunt masochistã din acest punct de vedere şi poate chiar sado-masochistã: nu îmi place sã trãiesc în incertitudine, nu îmi place sã mã amãgesc, ci prefer adevãrul, crunt, dureros, dar real. De aceea prefer masochismul în defavoarea îndoilelii.




Capitolul 4: Timpul

“Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens. Dar din pacate, toate acestea se invata doar cu timpul…”

(Jorge Luis Borges)

Timpul este o sabie cu douã tãişuri; e un leac pus peste o ranã sângerândã, care bandajeazã şi vindecã miraculous. E un medicament servis gratis fiecãruia dintre noi, un balsam pentru sufletele suferinde. Timpul aduce uitare, iar uitarea vindecã şi redã puterea de a merge mai departe.
Dar timpul are o parte periculoasã, pentru cã uitarea schimbã oamenii. La zece ani de la terminarea liceului ne revedem foştii colegi şi constatãm cã nu mai avem nimic în comun cu ei şi nici ei nu mai sunt cei care au fost. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat…timpul.
Timpul desface prietenii, ucide iubiri, aduce uitare.Unde sunt toate amintirile dragi din copilãrile? Ascunse în pod, în cutia cu jucãrii? Timpul, cu gheara lui necruţãtoare, ne fura şi clipele dulci, şi pe cele de coşmar.
Timpul te prinde in mrejele lui si te indeparteaza de sentimente si amintiri. Prezentul devine trecut, dragostea devine regret, durerea devine doar o umbra a ce a fost.
Timpul este ucigasul perfect.




Capitolul 8: Prietenia
S-ar zice cã prietenii sunt acele persoane care te înţeleg şi sunt mereu alãturi de tine. Dacã te bazezi pe aceastã definiţie în cãutarea prietenilor, nu o sã îi gãseşti niciodatã.
De ce?Pentru cã e imposibil ca prietenii sã te înţeleagã mereu. Hai sã fim sinceri, nici tu nu te înţelegi de multe ori, aşa cã, de ce te-ai aştepta sã o facã alţii?
De ce  nu ne sunt prietenii alãturi întotdeauna?Simplu: pentru cã au şi eu o viaţã. Nimeni nu poate fi lângã noi non-stop, asta dacã nu cumva ne luãm sclavi.
Tind sã cred cã o prietenie merge mai bine între o persoanã introvertitã şi una extravertitã. De ce? Una turuie de nu se mai opreşte, iar cealaltã se mulţumeşte sã asculte. Nu e egalitate, dar un fel de completare reciprocã.
Se spune cã dacã ţi-ai pierdut un prieten, înseamnã cã nu a fost prieten cu adevãrat. Dacã ţi-ai pierdut o mânã, e ca şi cum n-ar fi fost?
La templu stă scris un poem numit "Pierdere", cioplit în piatră. Este compus din trei cuvinte... dar poetul le-a distrus. Nu poţi citi pierderea…o poti doar simti. Memoriile unei gheise -Arthur Golden

Ȋntr-o prietenie e nevoie de doi, aşa cum şi într-o ceartã e nevoie de doi. Dar, în afarã de cei doi, mai existã şi alţii, numiţi influenţe externe, care au acest dar de a..influenţa.(ca sã vezi)
Mulţi cred cã prietenia e un schimb. De interese, de ceva. Nu şi eu. Dar mai cred şi cã nu existã criterii, reguli şi legi când e vorba de prietenie. Se întâmplã, şi gata. Dar, ca şi iubirea, cu cât o cauţi mai mult, cu atât nu o vei gãsi. Ea o sã aparã mai degrabã când ai încetat sã speri, când ai nevoie de ajutor sã mai crezi. Şi dacã eşti norocos/norocoasã, poate sã dureze toatã viaţa.